Martin Auer: Ciudatul război, Povești și lecții despre pace

   
 

Ciudatul Război

Please share if you want to help to promote peace!

Translated by LUMINITA

Revizuit de Adina Ochiana

Visătorul
Băiatul albastru
Ciudatul Război
Notele autorului
Descarcă (Toate poveștile într-un fișier compatibil pentru imprimare)
Carte de oaspeți
Despre traducător
Despre autor
Mail for Martin Auer
Licență
Creative Commons licence agreement
Pe o planetă străină sau într-un alt timp, au fost odată două ţări numite Acolo şi Aici. Nu că n-ar fi fost şi alte ţări în acele timpuri şi pe acele meleaguri, precum La-Uşa-Ta şi Foarte-Foarte-Departe, dar această poveste vă va vorbi numai despre Aici şi Acolo.
Într-o bună zi Prea Măritul şi Puternicul ţării Aici a ţinut un discurs către cetăţenii săi. El a spus că naţiunea Aici a fost înconjurată şi ameninţată, la graniţă, de naţiunea Acolo, şi că Aicienii nu mai pot sta mult timp nefăcând nimic şi privind cum naţiunea Acolo îi împrejmuie.
"Sunt atât de aproape de graniţele noastre că nici nu mai putem respira în voie!" a strigat acesta către mulţime. "Suntem constrânşi  în aşa hal că nici nu ne  mai putem mişca în voie. Ei nu vor să cedeze nici o palmă de pământ ca să ne facă loc, să ne dea voie să ne mişcăm liber. Aşa că, dacă ei nu vor să facă nici măcar atâta efort pentru noi, atunci va trebui să îi forţăm să o facă!
Nu vrem război. Dacă era după noi, pacea ar dura la nesfârşit. Dar mă tem că nu este după voia noastră. Nu vom permite însă un război să fie pornit împotriva noastră pe nepregătite. Nu împotriva noastră! Nu vom permite altora să ne forţeze la sacrificiul copiilor noştri, fără sens, să ne facă femeile văduve şi copii orfani! De aceea vom porni la luptă împotriva lui Acolo, deoarece ne forţează să începem acest război. Şi de aceea, dragi concetăţeni, pentru a ne apăra şi pentru a ne proteja pacea, pentru a ne salva copiii, declar, oficial, război împotriva naţiunii Acolo!"
Aicienii, confuzi şi neînţelegând ce se întâmplă, se uitau neajutoraţi unii la alţii. Apoi s-au uitat lung către Mai Mare şi Mai Puternicul ţării. Şi s-au uitat îndelung şi la trupele speciale de poliţie cu armurile lor şi laserele de exterminare afişate ameninţător. Înconjurau piaţa şi aplaudau entuziast şi strigau frenetic: "Trăiască Mai Marele şi Mai Puternicul! Jos cu Acolonienii!" Şi astfel... războiul a început.
Chiar în acea zi, armata Aicienilor a trecut graniţa. Arătau înspâimântător cu adevărat! Vehicolele militarizate păreau giganţi dragoni de fier mărşăluind pe câmpuri, spărgâng totul în drumul lor. Puteau arunca grenade care ar fi distrus totul, sfărâmând în bucăţi. Şi puteau arunca gaze otrăvitoare care ar fi anihilat orice mişcă. Fiecare lăsa în urmă 100 de mile de pământ ars, întregi zone moarte.
În faţa lor, o frumoasă pădure verde, în spate, nimic.
Cerul a devenit negru când avioanele şi-au luat zborul, umbra căzând peste feţele celor ce le priveau de dedesubut, şi zgomotul umplând aerul cu teroare. Şi unde cădea umbra, cădeau şi bombele.
Între avioanele gigant de pe cer şi vehicolele militarizate de pe pământ, elicoptere bizîiau de zor, ca nişte mici, răutăcioşi, ţînţari. Soldaţii, totuşi, arătau caragios, ca nişte roboţi de luptă din oţel, în arumurile lor ce păreau invulnerabile la gloanţe, gaz, otravă sau bacterii.
În mâini aveau arme grele de luptă cu care putea împrăştia raze laser sau alte bazaconii mortale ce ar fi topit totul în calea lor.
Aşa avansa, fără oprire, imbatabila armată a lui Aici, fără scrupule, cu intenţia clară de a zdrobi orice inamic. Ciudat însă, nici unul nu era pe drum, nici urmă de inamic... nicăieri...
În prima zi, armata a avansat zece kilometri pe teritoriul inamic. În a doua, douăzeci. În a treia zi au trecut peste râul cel mare. Peste tot au găsit doar sate abandonate, câmpuri recoltate, fabrici părăsite, depozite golite. "Se ascund, şi când vom trece de ei, ne vor ataca mişeleşte pe la spate!" a strigat Mai Marele şi Mai Puternicul. "Căutaţi în toate locurile, căutaţi în căpiţele de fân, şi în orice sertar!"
Soldaţii au început căutarea cum li s-a spus, dar singurul lucru pe care îl găseau erau acte şi documente lăsate în urmă: carnete de şofer, certificate de naştere, paşapoarte, livrete militare, foi matricole şcolare, chitanţe de la cumpărături, carnete veterinare pentru animalele de companie, licenţe TV şi sute de alte documente asemenea. Doar fotografiile lipseau de pe aceste documente, rupte şi smulse dinainte. Nimeni nu ar fi putut să spună ce însemna aceasta.
O mare problemă a început însă să apară când semnele de circulaţie de pe drumuri nu au mai putut fi găsite, sau erau întoarse confuz toate spre aceeaşi direcţie, ori acoperite cu vopsea. Soldaţii au continuat să rătăcească în aceste locuri, companiile nu se mai regăseau una cu alta, diviziile se îndepărtau care încontro, şi curieri pe motociclete au început să fie trimişi pentru recuperarea celor rătăciţi. Mai Marele şi Mai Puternicul a trebuit să apeleze la profesori de geografie şi specialişti topografi pentru ca ţara proaspăt cucerită să poată fi identificată.
În a patra zi de campanie, soldaţii lui Aici au luat primul lor priozonier. Acesta nu era un soldat el însuşi, ci un civil găsit în pădure cu un coş de ciuperci pe umăr. Mai Marele şi Mai Puternicul a poruncit să fie adus în faţa sa, personal, pentru interogare. Prizonierul nu s-a opus. A spus că se numeşte Ion Cutare şi că este culegător de ciuperci. A mai spus şi că şi-a pierdut buletinul de identitate şi că nu ştie deloc unde se găseşte armata Acolonienilor.
În următoarele zile, armata lui Aici a arestat mai mulţi civili asemenea. Toţi se numeau Ion sau Ion Cutare, şi nici unul nu avea documente de identitate asupra sa. Mai Marele şi Mai Puternicul era în dilemă.
În final, armata lui Aici a ocupat primul lor oraş mare. Peste tot soldaţi puteau fi văzuţi vopsind denumiri ale străzilor pe pereţi. Primiseră înainte o hartă a oraşului prin serviciile secrete, altfel nu s-ar fi descurcat. Bineinţeles, deoarece totul se petrecea în grabă, multe erori s-au făcut, şi multe străzi au fost denumite cu un nume pe partea stângă a străzii, şi cu altul pe partea dreaptă, ori cu un nume la începutul străzii şi altul la sfârşitul ei.
Companiile militare mărşăluiau constant în jurul oraşului, fără scop, având în frunte un sergent cu o hartă a zonei în mână. În general, nimic nu prea mergea în oraş. Uzinele de electricitate nu funcţionau, şi nici companiile de gaz sau de telefoane. Chiar nimic nu mergea.
Mai Marele şi Mai Puternicul a anunţat imediat că greva este interzisă, şi că trebuie să se ducă fiecare la muncă pentru a pune totul în funcţiune.
Astfel, prizonierii din oraş s-au dus înapoi în fabrici şi birouri, dar totuşi, în continuare nimic nu mergea. Când soldaţii i-au luat la rost, "De ce nu munceşte nimeni aici?", oamenii răspundeau calm "inginerul e plecat" sau "tehnicianul şef nu e aici" ori "doamna director X şi Y lipseşte azi".
Dar cum să o găseşti pe doamna director X şi Y când toate femeile din oraş se numeau Ioana Cutărescu? Mai Marele şi Mai Puternicul a anunţat că aceia care nu îşi folosesc corect numele şi titlurile vor fi împuşcaţi. Astfel, Acolonienii nu şi-au mau spus cu toţii Ion şi Ioana, dar fiecare folosea câte un nume vechi fără să înţelegi de fapt cu cine ai de-a face, şi asta nu a rezolvat cu nimic situaţia.
Cu cât mai mult înainta armata în această ţară, cu atât mai dificile deveneau toate lucrurile. Destul de curând, aceştia nu au mai putut să îşi procure de-ale gurii, şi totul trebuia să fie adus din ţara lor de baştină. Drumurile nu puteau fi folosite prea bine, şi multe din maşini s-au rătăcit.  Dacă foloseau trenurile, conductorii Acolonieni nu se hotărau cine trebuie să fie şeful, şi toţi care ar fi putut conduce trenul erau de negăsit.
Se ştie că nici un Acolonian nu a făcut nimic îndreptat împotriva soldaţilor lui Aici, şi nimeni nu le-a provocat vreun rău. Astfel, soldaţii au început să fie nepăsători, lăsându-şi armura grea şi armele dificil de cărat, deoparte, şi stând lejer de vorbă cu Acolonienii prizonieri. Iar Acolonienii, care se ascundeau până acum pe unde puteau, de soldaţi, au început să iasă din nou pe străzi, şi chiar să îşi împartă puţina lor mâncare disponibilă cu soldaţii înfometaţi. Un mic negoţ a început să se dezvolte, legume culese de soldaţi erau schimbate pe prăjituri sau mâncare gătite de prizonieri în casele lor. Soldaţii  îndestulaţi deveniseră acum sătui şi obosiţi de război, ar fi vrut mai degrabă să se odihnească, să le priască mâncarea.
Când Mai Marele şi Mai Puternicul a aflat aceasta, a înnebunit de furie, aproape făcând spume la gură, şi a ordonat degrabă să se interzică cu desăvârşire oricărui soldat să îşi părăsească garnizoana, cu excepţia cazurilor în care erau în patrulare cu unităţile lor. Soldaţilor nu le-a prea plăcut acest ordin, ce-i drept.
În fine, în cele din urmă a fost ocupată şi capitala lui Acolo. Dar aici, de asemenea, totul era ca peste tot în ţară. Nici urmă de semne de circulaţie, indicaţii geografice, numere la case sau plăcuţe cu numele familiilor pe uşi. Nici un director de găsit, nici un inginer, tehnicienii-şefi de asemenea, nici un poliţist ori vreun funcţionar pe nicăieri. Agenţiile guvernamentale erau goale, şi toată arhiva acestora dispărută fără urmă. Nimeni nu ştia unde s-au dus aceştia.
Mai Marele şi Mai Puternicul Aicienilor a decis prin urmare că e momentul să devină neîndurător. El a anunţat că toţi adulţii vor trebui să meargă să muncească în fabrici şi birouri. Cine va sta acasă va fi împuşcat. El însuşi s-a dus ca exemplu să lucreze într-o uzină, şi a ordonat tuturor soldaţilor şi ofiţerilor care rămăseseră acasă să lucreze în fabricile lor, să meargă degrabă în ţara ocupată pentru a pune lucrurile în ordine. A ţinut un nou discurs către muncitori, şi le-a spus că în două ore va pune electricitatea în funcţiune. Ofiţerii au început să dea ordine în stânga şi în dreapta, soldaţii să supravegheze, şi uzinele de electricitate s-au umplut de oameni care alergau încolo şi încoace şi făceau ce le spuneau soldaţii să facă. Însă, cum era de aşteptat, rezultatul a fost un haos teribil şi nici o scântă de electricitate.
Atunci, Mai Marele şi Mai Puternicul şi-a chemat ofiţerii înapoi ameninţând muncitorii din uzină că vor fi cu toţii împuşcaţi dacă nu va fi lumină în oraş "...într-o jumătate de oră!" Şi minune, într-o jumătate de oră s-a făcut lumină! Iar Mai Marele şi Mai Puternicul a spus: "Vedeţi, nemernicilor, nu a trebuit decât să vă ţâţâne fundurile de frică un pic!", şi cu soldaţii s-a dus apoi către uzina de gaz pentru a face acelaşi lucru.
Dar, surpriză, a doua zi iarăşi lumina nu merge şi gazul nu funcţiona. Mai Marele şi Mai Puternicul s-a înfuriat, şi când cu furie s-a dus, în fruntea comando-ului de execuţie, să lichideze muncitorii din fabrici care i-au făcut una ca asta, nu a mai găsit pe nimeni în fabrică. Cine să deosebească care dintre Acolonienii de pe străzi au fost ieri muncitorii din uzină?
Aşa că Mai Marele şi Mai Puternicul a ordonat pur şi simplu ca o mie de oameni aleşi aleator de pe stradă să fie împuşcaţi exemplificator în piaţa publică.
Dar fiindcă oamenii din Acolo deveniseră prieteni fiecare cu soldaţii Aicieni, iar moralul batalioanelor era oricum destul de scăzut, nici un soldat nu era pregătit să aleagă oameni care nu i-au făcut nimic, şi să îi execute pe degeaba. Mai Marele şi Mai Puternicul a trebuit să ordone aceasta către comando-ul special de execuţie militară. Ofiţerii l-au avertizat însă că aceasta ar putea duce la o răzvrătire a soldaţilor, dacă ordinul ar fi pus în aplicare.
Mai mult decât atât, Mai Marele şi Mai Puternicul a început să primească scrisori chiar din ţara sa de la oameni în poziţii importante care au rămas acasă, ce îi scriau: "Prea Mărite şi Prea Puternice! Ţi-ai dovedit cu măreţie capacitatea de mareşal şi geniul militar în luptă, şi dorim să te felicităm pentru victoriile nenumărabile şi nemăsurabile pe care le-ai obţinut. Acum este cu adevărat momentul să te rugăm să te întorci în ţară şi să îi lăsăm pe nebunii Acolonieni să se descurce singuri fără inginerii şi funcţionarii şi conducătorii lor, cum or putea. Noi nu ne permitem să îi ajutăm financiar să îşi depăşească condiţia dificilă în care se află, ne-ar costa prea mult, iar resursele din ţară s-au împuţinat nevând la rândul nostru muncitori în fabrici şi uzine, muncitori pe care i-am trimis la luptă! Dacă ar trebui să trimitem câte un soldat pentru fiecare muncitor Acolonian, să îl pună la muncă sub ameninţarea armei, şi câte un inginer să le spună ce să facă, atunci toată această afacere devine o mare pierdere pentru propria noastră ţară! Te rugăm să te întorci în ţară, unde cu toţii îţi simţim lipsa de prea mult timp."
Aşa că Mai Marele şi Mai Puternicul şi-a strâns la loc armata, ordonându-le să confişte tot ce găseau valoros, şi orice obiect scump ce putea fi transportat, şi să se reîntoarcă acasă.
"Dar le-am arătat-o" a spus. "Aceşti laşi nemernici. Ce cred ei că o să poată să facă acum? Cum or să îşi dea seama cine este inginer, cine doctor şi cine ministru, fără acte şi fără diplome? Cine o să îşi dea seama a cui este vila şi a cui apartamentul de bloc, dacă nu pot dovedi cu acte cui îi aparţine ce? Cum or să se descurce fără acte de proprietate, fără evidenţa poliţienească şi fără carnete de şofer, fără titluri şi fără uniforme? Ce confuzie pe capul lor! Şi toate astea numai ca să nu fie nevoiţi să se confrunte cu noi, laşii laşilor!!"
   
 

O parte din conținutul acestui site a fost publicat de utilizatori înregistrați. Dacă observați orice lucru care seamănă cu o încercare de spam sau abuz, vă rugăm să contactați autorul.